joi, 10 aprilie 2014

Clipa,ramai tu!Eu..nu am cum.


Ma trezeam privind in gol,simtind cu fiecare zi care trece ca nimic nu mai este la fel.Rememoram amintiri a caror usa imi promisesem candva,ca nu o voi inchide niciodata,dar totusi,s-a intamplat.
Lasam vantul sa-mi adie usor suvitele si razele timide ale soarelui ce-mi sopteau:"o sa fie bine!".
Stateam in acelasi loc,desi timpul nu contenise sa treaca si ma intrebam "de ce?".Realizam ca am lasat la o parte lucruri dintr-o incredere oarba intr-un om,care nu imi promisese nimic.Crezusem in el si in ideea ca nu va fi niciodata in stare sa-mi faca rau.Investisem timp in vorbele ce le auzeam la repezeala si in care,candva chiar crezusem.Credeam in el fiindca era omul langa care lucrurile pareau sa fie altfel,cu el ma distram,cu el imi infruntam micile suparari,cu el imi etalam cele mai puerile trasaturi,cu el totul era altfel.El parea sa fie mereu acolo si parca-l aud cand imi spunea:"nu o sa plec niciodata!".Realizam ca,nu era un om oarecare,defapt..stiam asta demult,era un om pentru care as fi fost in stare sa fac foarte multe lucruri,un om caruia ii daruisem deja,putin din ceea ce insemnam"eu",dar a parut ca nu este suficient.Stiam ca este omul cu care ma voi impaca mereu in urma oricarei mici ciondaneli si pur si simplu,nu-l vedeam plecand,cum poate,nu ma vedeam nici pe mine.Dar el,oricat imi spunea,simteam ca nu poate oferi tot ceea ce spune.Calcam usor in picioarele zilele al caror glas parea sa se stinga usor,in umbra unui ultim apus de soare.Ochii-mi erau obositi de atata cautare,iar sufletul imbibat intr-o urma de indoiala.Continuam sa privesc inainte,caci nimic nu ma determina sa-mi arat slabiciunile si-mi asumam demn,toata povestea care parea sa nu se mai termine.
Lasam ploaia sa-mi inunde gandurile,intr-o usoara cadere,ce vibra sincron cu propriile-mi simturi.Lasam fiecare rafala de vant sa adie,sperand ca poate va reusi sa te alunge din gandurile mele.Insa,erai tot aici.
Lasam diminetile sa zambeasca,in acordul razelor de soare ce-mi strapungeau cu finete draperiile si coboram din pat cu piciorul drept inainte(caci stii ca asa obisnuiesc sa fac in fiecare dimineata),sperand ca poate va fi altfel.Lasam melodiile tale preferate sa vorbeasca in locul tau,dar pana si asta incepea sa ma oboseasca,fiindca pur si simplu nu mai intelegeam ce vrei defapt.Lasam noaptea sa cada in dulcele-i stil clasic,ascultand melodia mea preferata si incercand sa pun cap la cap tot ceea ce ni se intampla.Minute necontorizate,ore al caror timp nu mai avea demult valoare,secunde al caror fior era suficient sa te faca sa zambesti.
Ma intrebam de unde am forta de a merge mai departe.Niciodata nu am fost omul care sa renunte usor,doar ca ma agatam de o usoara urma de speranta.In schimb acum,pana si ea parea sa lipseasca.Parca simteam ca nu se poate,parca doream sa nu se fi intamplat si totusi simteam nevoia de a-l stii aici si nu departe.Mi-am pus multe intrebari si mi-am analizat temeinic faptele.Realizasem ca imi ascultasem inima,impotriva careia, ratiunea,pe care pur si simplu o calcasem in picioare, lupta cu ultimele arme determinandu-ma sa renunt.Stiam ca este o nebunie,dar nu una oarecare.Parcursesem multe altele inainte,pe care le credeam a fi sau a nu fi speciale,pentru care,poate,am luptat la fel de mult,dar in urma carora imi amintesc perfect,ca a ramas ceva.
"Respiram dor,nu oxigen."-In cartile ce s-au lasat citite de ochii mei,regaseam un pasaj care-mi placea enorm si in urma caruia,stiu ca am ramas pusa pe ganduri.Nu as stii sa-l reproduc perfect,dar imi aduc aminte ca avea ca si subiect "un razboi".Un razboi pe care il duci impotriva cui este cazul,a timpului,a realitatii,un razboi caruia te dedici in totalitate,in fata caruia pari sa fii de neoprit,de neinvins,in oglinda caruia te vezi mai dispus ca oricand,sa renunti la multe si sa obtii ceea ce vrei,dovedind ca-ti pasa.El,e alcatuit din mai multe "lupte",care se deruleaza in timp;un timp caruia trebuie sa te dedici,timp care-ti rapeste momente care ar fi putut fi altfel.La un moment dat,in goana de a obtine "imposibilul",obosesti.Esti gata sa renunti.Iar atunci,o mana parca iti bate pe umar si-ti face semn sa te intorci,fiindca ai castigat.Atunci,privesti cu ultimele puteri inapoi si realizezi ca toata truda ce-ai creat-o intr-un timp indelungat,si-a expus deznodamantul prea tarziu...Parca erai constient ca asta se va intampla,dar in toata asteptarea aceasta,care nu a fost una statornica,ti-ai pierdut insuti scopul,pentru care luptai.A venit prea tarziu...SI-atunci?Cu ochii poate cuprinsi usor de lacrimi,cu o tarie debordanta de a nu lasa nici o lacrima sa-ti cada,te vei uita inapoi si vei realiza ca nu a meritat,ca ai luptat orbeste contra a ceva ce tarziu constientizezi,ca te-a descoperit prea tarziu,ca a inteles abia strans de doua ziduri ce pareau ca se-apropie,ca nu ai fost un oareare om pe frontul de lupta al sufletelor voastre.
Poate,macar atunci va sta sa-si acorde timpul pe care nu l-a avut niciodata,poate va incepe sa-si modeleze curajul,si sa aiba demnitatea de a rasfoi cartea"voastra" ce o va avea in mana si nu-si va da seama cand a ajuns la final,inainte ca macar sa fi inceput sa o citeasca.Acolo va gasi toate lacrimile si toate zambete tale,toate bucuriile si tristetile,toti fluturasii ce-ti invadasera stomacul,toate diminetile si toate noptile,toate glumitele personalizate si toate jocurile voastre,care,astazi,pur si simplu nu mai sunau la fel.In ea va gasi toate raspunsurile,la intrebarile pe care si le-a pus sau nu,la toate lucrurile ce le credea a fi intr-un fel si s-a inselat,cum tot acolo,va gasi scrisa jumatatea tuturor lucrurilor ce candva,tu erai gata sa i-o oferi si el,a refuzat-o categoric.

Iar daca cumva,se va intampla sa-i fie dor,scrie-i de pe-acum pe ultima pagina a cartii:

"Dorul este rezumatul perfect a ceea ce conteaza cu adevarat in viata ta."
Si nu uita,semneaza-te intr-un colt,nu fiindca ti-ar putea uita numele ci pentru a avea ocazia sa-l mai rosteasca o ultima data,cu buzele intredeschise,cu ochii fixati in locul in care i-ai spus ultimul cuvant.
Deni.