vineri, 12 iulie 2013

...

Insinuezi ca m-am schimbat,cum de altfel o simt si eu.Simt cum parca timpul mi-a luat-o inainte iar eu i-am ramas cu mult in urma.
Simt cum parca a luat plecand,lucruri la care eram convinsa cu ceva timp in urma ca nu pot renunta;se pare ca m-am inselat!
N-am cunoscut pana acum sentimentul de a pierde iubirea,cum nu l-am cunoscut nici pe acela de a renunta la ea.Dar,cu o oarecare parere de rau,spun ca in timpul asta de care iti vorbeam mai sus,le-am cunoscut.Mai devreme decat vroiam sa cred,sau mai devreme decat puterea mea de alta data.
In amalgamul acesta al unei existente tumultoase,in goana timpului care mi-a rapit pana si momentele ce le aveam alocate mie,remarc ca am pierdut multe si porbabil,continui sa o fac.
Uneori simt ca nu ma pot organiza,simt cum pe zi ce trece sunt nevoita sa las deoparte multe din lucrurile ce le vroiam a-mi fi aproape mereu,dar din necesitate ajung sa fac compromisuri.
Uneori chiar mi-e dor de cum erau altii obisnuiti cu mine,mi-e dor de timp liber,mi-e dor sa ma implic si mai mult decat atat,mi-e dor sa simt cum si altcineva se implica.
Mi-e dor de o prezenta permanenta ,nu de oameni care vin si pleaca la fel de repede din viata mea,oameni in urma carora raman doar promisiuni.
Mi-e dor sa strang in brate,sa alint,mi-e dor sa am puterea de a face pe cineva fericit.
Mi-e dor sa ma ridic pe varfuri,pentru a ajunge sa-l sarut si in coborarea aceea de acolo de sus,cineva sa ma sarute pe frunte.
Mi-e dor sa mai cred in inceputuri timide,in nopti tarzii si in emotia unor mesaje banale,cum imi e si de o singura privire ce umplea golul unor zeci de cuvinte.
Cand lasi timpul sa se astearna lung pe ceea ce candva iti doreai,se simte.Cand lasi pe cineva sa-ti patrunda adanc in suflet,cand il lasi sa te cunoasca perfect si cand il lasi sa se ataseze enorm,fii sigur/a ca va fi greu sa-l faci sa renunte.
Decor uitat intr-un apus ce nu mai trece,graieste vag ceva ce n-am uitat,dar imposibilitatea de a schimba ceva face sa planeze sentimentul de stagnare;nimic nu se schimba:nici spre bine,nici spre rau.
In neputinta de a nu mai sti daca merita sau daca mai este ceva de salvat,ramane blocata ideea de a progresa.
Ce a fost, pare sa nu mai vina,ce urmeaza sa vina,pare sa nu fi fost.Acum e cel mai rau si cel mai bine.
Nimic nu mai suna cum vrea,nimic cum ar trebui sa sune,nimic cum ar vrea el sa sune defapt.
Stres si tot mai putin timp liber par sa isi spuna cuvantul.Lipsa comunicarii aceleia care chiar avea sa spuna ceva s-a stins si ea intr-un timp ce l-am lasat sa treaca,sau efectiv,un timp ce a trecut de la sine.

Prizonieri a doua suflete ce nu-si mai spun nimic,martori a unei stari stagnante ce se complace unei obsesii.
Mi-e dor sa-mi fie dor, sa mai cred intr-o schimbare,dar pare ca nu se intampla!