miercuri, 10 aprilie 2013

Uneori il numesc pana si eu dor...

As fi vrut sa ma simt din nou iubit,as fi vrut sa simt cum mana aceea fina se plimba agale prin parul meu,iar buzele acelea mari imi domina urechea,facandu-ma sa simt zeci de fiori.
As fi vrut sa o am din nou in bratele mele,sa simt ca sunt singurul ce o poate proteja,sa simt cum vibreaza la orice atingere de-a mea.
As fi vrut sa ne tinem din nou de mana,pe trotuarele acelea vechi ce ne stiau prea bine pasii,sa ne jucam cum doar noi doi stiam,sa stam pe vechea banca intr-un parc;eu intins in bratele ei,ea pupandu-ma in stilu'i neuitat de jucaus si finut pe fiecare geana in parte,iar eu sa inteleg simplu si concis,ca sunt fericit cu ea.
As fi vrut inca o noapte la mare,doar eu cu ea...As fi vrut sa resimt briza rece a marii ce-mi strapungea trupul meu,legat de trupul ei,sa ne ma jucam o data in valuri si sa o aud temandu-se de adancime si sa fiu nevoit sa o tin in brate.
Sa-i simt gustul buzelor impregnate de sare si sa-i simt trupul fierbinte,ars de soare;sa impartim din nou acelasi prosop pentru ca eu mereu ma trezeam mai tarziu si o gaseam asteptandu-ma pe plaja...sa facem poze amuzante in care captam saruturi puerile si pline de subinteles.
Sa mai am ragazul de a mai privi impreuna cu ea marea,cand intunericul isi spunea cuvantul,amandoi pe plaja de la Obelix;sa simt cum nisipul imi invadeaza trupul,in timp ce intinsi pe plaja ne sarutam cum doar noi doi stiam;sa ne spunem cuvinte frumoase si rasaritul sa ne gaseasca impreuna intr-o poza facuta de prieteni comuni.
Sa o mai tin macar o data de mana,fugind amandoi fericiti prin Costinesti,locul unde, pentru prima data ne-am dat seama cu adevarat ca noi doi,chiar ne iubim si sa ajungem pe stradute inguste,tot impreuna,dominati de o teama a ceva ce nu cunoasteam inca si vroiam sa aflam.
Sa mai am ocazia sa-i spun ca ca ma simt diferit cand o sarut pe ea,pentru ca stiu ca este singura potrivita.
Cand am realizat toate acestea,era prea tarziu...plecase;si nu pentru prima data.
Simteam in mine teama acerba de a nu o mai sti niciodata a mea,teama de a nu o mai putea strange in brate,teama de a nu ma mai iubi.
Nu era prima data cand simteam asta,doar ca acum,era altfel...timpul ce s-a pus intre noi,a trasat o linie continua ce mie-mi mai interzicea sa cred ceva mai mult.
Vehementa ei ma nelinistea.Insistenta lunilor in care ea a fost absenta din viata mea si continuitatea lor,imi dadeau mult de gandit.Eram obisnuit sa ma caute,chiar daca..intervalele nu coincideau de fiecare data.Acum parca totul s-a schimbat.Telefonul meu nu mai vibreaza"a ea",prietenii nu au sa-mi mai transmita nimic din directia ei si nici eu personal nu-mi amintesc sa-mi mai fi dat vreun semn.
Ma framanta zeci de intrebari acum,cand ea ma implora sa renunt.Cu greu imi vine sa cred ca asta isi doreste.Imi vin in cap doar cuvintele ei convingator de profunde,prin care-mi spunea"ca ma va iubi mereu,ca am fost prima ei iubire si ca nu ma va uita niciodata".Nu am stat niciodata sa ma gandesc ca va veni o zi in care nu le voi mai auzi sau o zi in care sa ma indoiesc de autenticitatea lor.
Uite ca totusi,s-a intamplat!
Si-acum,singur si ferit de ochii tuturor,mai gasesc o seara in care sa revad toate lucrurile ce le am de la ea.Odata cu ele,revad momentele in care s-au intamplat toate acestea si tind sa-mi fie dor.
Nelipsitele poze din sertarul biroului meu imi sar acum in fata,parca dinadins,sa inteleg defapt ca ce-a fost a trecut.
Ma trezesc brusc pe blogul ei,in serile cand doar eu stiu ca mi-e dor sa stiu ce a mai scris.Vad multe postari noi si le citesc cu aceleasi entuziasm ca si pe acelea care stiam ca sunt despre mine.Ciudat e insa,ca unele nu-mi apartin,sau cel putin eu nu-mi mai gasesc rostul in ele.Atunci,recunosc,imi displace!Ma intreb cine ar fi putut sa-mi ia locul,sau despre cine ar scrie ea,acum,fascinata?Eram obisnuit sa fiu totul pentru ea,sa am locul meu in toate activitatile ei,fara sa ma pun in situatia aceea de a putea fi candva inlocuit.
Imi pare total bizar cum a reusit sa renunte la mine.Unde s-a scurs toata iubirea ce mi-o purta si ce ar fi putut s-o determine sa renunte la toate gesturile ce mi le adresa?
Ca sa fiu sincer,niciodata nu m-am gandit la varianta aceea care spunea:"unui om ii poti dovedi cat de mult il iubesti,chiar lasandu-l sa plece".Sa fi avut puterea enorma de a gandi asta in momentul in care si-a anuntat renuntarea?Sa fi contat totusi atat de mult pentru ea incat binele meu,era mai important decat al ei?Eu o stiam fericita cu mine,in felul acela cum nu credeam s-o mai pot vedea langa altcineva si cum nu vroiam sa cred vreodata.
Sunt momente grele si extrem de incerte cand cu siguranta nu mai e vorba de orgoliu la mijloc sau de ambitii stupide si totusi,ea,e din nou in mintea mea si-atunci ma intreb ce este cu mine.S-o fi iubit-o asa de mult cum cei din jurul meu imi spuneau?Sa fi fost prima mea iubire?Sa fie totusi omul pe care,desi l-am criticat de multe ori se poate ca acum sa-mi lipseasca?

"Daca peste zece ani ai fi oarba ,dintre toate mainile ce ti-au modelat sanii,
le-ai mai recunoaste pe ale mele?
Ai mai stii ca degetul care-ti scrie apasat pe spate"te iubesc",
e acelasi pe care-l sarutai hazliu inainte sa-ti pui mana sub cap ca sa te conduca in imparatia somnului?
Mi-ai mai recunoaste oftatul dintr-o mie cand imi merge greu?

Ce ciudati suntem noi oamenii;ne proiectam fericirea si dramele in viitor,negand iresponsabil prezentul;
Caci daca as accepta prezentul iubito,tu n-ar mai trebui oarba fiind peste zece ani sa raspunzi la incertitudinile unei iubiri deja ingropate.
Dar cand s-a ingropat iubirea?
In prezent iubito,in prezent!"