duminică, 12 august 2012

Picaturi de perspectiva!

A fost dezamagita..dar,a ramas alaturi de mine de atatea ori.Eram usor neglijent,incapatanat si orgolios.Bateam in retragere ori de cate ori parea ca cineva in jurul meu isi da seama ca mi-e dor sau ca inca..mai tanjesc dupa ea.Imi aminteam,chiar daca nu zilnic,fiecare moment petrecut cu ea,pentru ca,odata chiar daca mi-era greu sa recunosc era exact ceea ce imi doream,era EA si atat.Eram fericit,ma simteam cel mai iubit apreciat si important.Avea stilul ei aparte,stia mereu sa-mi spuna o vorba buna,stia sa m-alinte asa cum nimeni n-o facea,stia sa ma introduca in jocurile ei,ce intre timp au devenit ale noastre si,pe care nu credeam sa le joc vreodata.
Stia sa ma tina langa ea.Am realizat asta la finalul celui aproape un an petrecut impreuna,cand mi-am dat seama defapt cat timp a trecut.Ma mai certa din cand in cand,ma mai scotea din sarite,sar stii tu,avea felul acela al ei de a ma impaca.
Ma obisnuisem cu ea,cu noi chiar daca intampinam momente cand ma plictiseam sau cand treceam cu vederea niste lucruri ce ea le vroia a fi dragute,dar mai tarziu imi parea rau.Asa eram eu!Iar ea..ma ierta!
Daca m-as intreba ce mi-a lipsit in tot acest timp,n-as sti sa raspund,desi uneori ma simteam privat de libertatea aceea,pe care,totusi constientizez ca o aveam.
Imi facea pe plac si-mi intelegea capriciile si nemultumirile chiar daca eu,paream nemultumit.Chiar ma iubea!
Era sensibila,romantica,finuta si delicata in gesturi,sensibila si talentata la literatura.Scria nenumarate povesti ce redau perfect realitatea frumoasei noastre povesti,cu bune si cu rele.Eram ce-i drept,fascinat dar refuzam sa ma exteriorizez.Era de neinteles cat suflet punea in tot ceea ce facea.
Se supara usor,imi inchidea telefonul stiind c-o voi suna inapoi de cele mai multe ori,se ambitiona cand nu era cazul,dar ii trecea la fel de repede.Apoi,incepeam eu,faceam pe suparatu,ea incerca sa ma impace,ca apoi sa cedam brusc intr-un sarut sau o simpla vorba draguta.Asa eram noi!
Era vesela si amuzanta.Impreuna eram fericiti!De multe ori ma intreb daca tot ceea ce am facut pentru ea,eram in stare sa fac pentru altcineva...
De multe ori ma intreb ce.a fost in mintea mea in momentele cand am renuntat si am lasat-o sa plece..A meritat?Am meritat eu sa raman fara ea?
Am cerut candva sa fiu singur..Am reusit sa devin..vroiam sa fac atatea lucruri de la care aveam impresia ca ea ma impedica.si uite!am devenit liber,mi-am facut toate capriciile acelea si de fiecare data ajungeam la un punct cand,trebuie sa recunosc:imi lipsea.Nu eram in stare sa fac nimic sa schimb asta!
O revedeam des,de fiecare data parca mai frumoasa,dar ii lipsea zambetul acela ce doar eu i-l puteam oferi.
Se facea ca nu-i pasa;simteam cum ii lipseste puterea de a ma include in orizontul privirilor ei.In ciuda momentelor pline de sinceritate,era puternica,orgolioasa si rece.Atunci nu stiam defapt cum vreau sa o vad,sa o stiu...
Am cunoscut-o in toate ipostazele ei si ea pe mine la fel:momente de exuberanta fericire sau momente de declin.Am stiut cred eu sa-i fiu aproape pe cat am putut.
Ne-am regasit in nenumarate momente,nu stiu cum,dar efectiv ajungeam din nou impreuna.Lasam impresia in jurul meu de o oarecare aventura,poate ei,la fel,dar fata de mine aveam cel putin pentru un moment, certitudinea ca nu e asa..stiam ca vreau mai mult,stiam ca reprezinta enorm tot ceea ce se intampla inca intre noi,vroiam sa urlu in gura mare tot ceea ce simteam,dar...nu-mi iesea.Si-atunci mi-era greu sa-i dovedesc tot ceea ce ea ma ruga.
Ma vroia sigur pe mine,ea pe sine la fel..ma vroia ca la inceput,sau daca asta nu se putea...of ma vroia sincer si-atat!Nu era greu,dar eu nu eram pregatit sa-i dovedesc.Nu stiam daca mai eram gata vreodata sa fac asta!Desi..simteam ca nu e bine s-o las asa.
Ii remarcam involuntar fiecare schimbare..ii inspiram aroma parului fin in timp ce ea-mi statea la piept,in timp ce respiratiile ni se amestecau,trupurile ne vibrau,iar noi eram doar doi copii fericiti,ramasi imbratisati si rezumand un tumultos trecut ce ne invadeaza prezentul.
Eram mirat cum fiecare ocazie ne gasea intacti;nu lasam loc timpului ce-a stat intre noi sa-si spuna cuvantul.In momentele cand ii regaseam dinou mana fina in mana mea,pe o faleza undeva la mare,o intrebam de ce dupa cate i-am facut,ea mai e acolo pentru mine?A tacut pentru cateva secunde si mi-a spus sa ma gandesc singur la raspuns.Ca de fiecare data il stiam doar ca...parca ma temeam de seriozitatea cu care privea lucrurile.Cred ca acest lucru crea o oarecare incompatibilitate intre noi.
Un singur lucru pot spune singur:am realizat ca intre noi lucrurile nu se vor termina curand...e parca o poveste care,stim cand a inceput dar nu stim cand se va termina...De ce ma intorc mereu la ea?De ce pare sa aiba un acel ceva ce parca nu-l gasesc in alta parte?De ce?Si cum de i-am ramas intiparit in minte?Cand s-a ceat paradisul acesta din care efectiv acum,nu pot evada?
Oare o mai iubesc?