miercuri, 13 iunie 2012

Constelatie!


Soarele se scurgea inflacarat printre picuri de alb si ma gasea ca de fiecare data acolo,privindu-l.De inaintat,nu inaintam.Ramaneam parca mereu,nemiscat,la primele mele impresii.Fiecare raza apunea in ochii mei,treptat,intr-un caprui mai sincer ca oricand;un joc.
Intretaiam fasii subtiri de ganduri intr-o multitudine de rosu aprins si nu ma saturam.Ma regaseam in fiecare dintre ele mai nuantate sau mai lipsite de culoare.Tu,erai tot acolo.La marginea cealalta a orizontului,dar eu,te vedeam.Ca de fiecare data!Stii de ce?Pentru ca soarele apunea in acelasi loc pentru amandoi.La cea mai fina reflexie a razelor lui,se imbinau profundele suspine a kilometrii intregi de sentimente si timp.
Parcursesem parca ani lumina pana la granita ochilor tai,dar ma opream de fiecare data la apus.Nu reuseam sa prind rasaritul.Imi creasem propriile constelatii,in care nu existau “Carul mic” si “Carul mare”,existam doar noi.O constelatie privita cu ochiul liber,de la kilometrii distanta,recunoscuta datorita luminii ei puternice,ce parea ca nu se stinge niciodata.Din cand in cand,palpaia sacadat,dar o stea anume,mereu stia s-o reaprinda.
Ma cufundam in abisuri de meditatii si nu asteptam vreun raspuns.Oamenii aruncau vag cate un ochi,printr-un telescop invechit,dar realizau ca nu sunt experti in astronomia sufletului.
Sincer?Nici eu nu am crezut asta,pana in ziua cand mi-am creat propriul univers.Nu existau abisuri fara inaltimi.De aceea,luptam impotriva imensitatii ce n-o puteam cuprinde cu privirea.Riscam sa fiu expulzata din paradis.Defapt…o facusem.Nu mai aveam nimic de pierdut!
Am deschis ochii si m-am trezit inconjurata de un joc obscur de lumini calde,ce trimiteau unde fine de dimineata,vedeam norii albi ca niste panze umflate de soare.
Ma imaginam la rasarit,dar realizam ca ma razboiesc cu o forta implacabila a realitatii!