duminică, 26 iunie 2011

Un peron vechi de gara


“Timpului… nu-i tremură niciodată mâinile. Îşi plimbă încet bisturiul pe feţele noastre ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa.”
Un peron vechi de gara…O banala bricheta ce-mi aprinde o arzatoare si nepotolita sete de singuratate.Ma uit la ceas si realizez ca “acele acestui ceasornic îmi peticesc amintirile.”Sub masti de tot felul,vad alergand in jurul meu oameni grabiti,purtandu-si in spate interminabilele griji.Intorc capul intr-o alta directive si un zambet larg imi cuprinde tot orizontul:doi oameni imbratisati,uniti intr-un sarut,par sa fie captivi intr-u cu totul alta secventa a acestui scurt metraj.Par doi actori ce-si joaca perfect rolul.Dragostea pare sa le fie cel mai bun regizor,iar scenariul este insasi viata.Intr-o fractiune de secunda revad sacadat peronul zilei de 28Februarie,in timp ce pe fundalul gandurilor vantul bate lin si aduce cu el,pentru cateva minute,fiorul sarutului ce ne-a unit intr-o simpla dar neuitata poza.Inseamna ca am fost actori?Ne-am jucat propriul rol?Da,pare sa fie adevarat…Am fost pe scena vietii aclamati indirect de privirile celor cateva zeci de oameni ce s-au perindat in aceea zi acolo,umbriti dar totusi luminati de atata dragoste.Imi dau seama abia acum,de nesemnificativele dorinte ale noastre,ale oamenilor.Nu stim sa profitam de fericire!E chiar langa noi!Mai tii minte?Cine-si imagina ca o veche discutie sau chiar o melodie ne va aduce candva pe un peron,la o oarecare ora,intr-o zi friguroasa de iarna?Iti spun eu:nimeni!Am fost fericiti,sunt singura ca am fost fericiti;am stiut intotdeauna sa cautam profunzimea banalitatii,si sa ne creem propriul univers.
Ma ridic usor de pe banca unde ma asezasem,parca altfel decat la inceput.Imi clatesc ochii in multitudinea liniilor ferate ce se intretaie si ma intreb care sunt directiile fiecareia dintre ele? Constat ca mi-ar fi greu sa imi dau seama acum,dar incerc s-o caut pe cea care duce la tine.Exista oare un tren cu aceasta directie?Dintr-un difuzor prafuit si indepartat se aude o voce impunatoare:Trenul Accelerat Brasov-Mangalia pleaca in 5 minute de la linia 5.E trenul spre mare!Intorc privirea inapoi,si incerc sa regizez scena noptii de 15iulie.O agitatie continua,o tumultoasa multime,si o nestapanita bucurie in glasul si privirea sutelor de oameni ce o sa ocupe intreg peronul.2 saptamani…atat au mai ramas.
Ne vom intalni la miezul noptii!Ne vom cauta loc printre sutele de oameni si ne vom gasi.Vom fii aceeasi doi oameni din luna februarie.Probabil ne vom intalni pe acelasi peron,doar ca intr-o alta atmosfera!Si cand se va intampla asta,nu-ti cer decat un lucru:sa te uiti in jur,sa-mi cauti privirea,si sa-ti amintesti pentru cateva minute imaginea noastra de atunci,imbratisarea,sarutul,si comuniunea mainilor noastre ce pe-atunci erau inca impreuna.Iar eu, iti voi promite ca nu voi spune nimic!Crezi ca este posibil?Pentru asta,ramane cum am stabilit:15iulie,ora01:30,pe peron.
Vantul a pornit in rafale puternice ce m-au miscat din loc!Trenul alearga spre mare in cateva secunde pe care nu le-am putut urmari,iar eu raman in acelasi loc,cu parul ravasit,si cu inca o dorinta rememorata.E timpul sa ma intorc acasa!Incepe numaratoarea inversa!
Acesta e timpul:ireversibil,real si marcant:mereu gata sa lase amintiri in urma lui!